povestiri din lesă

Nataşa lucra de ceva vreme la un adăpost făcut pentru câinii fără stăpân: era îngrijitor, aşa cum scria pe cartea de muncă sau îngrijitoare, aşa cum spunea ea însăşi când se mai întâmpla să fie întrebată ce lucrează. După ce le răspundea, constata că mulţi aveau o grimasă jenată, că li se părea a fi fost indiscreţi. Reuşise să scape repede de un eventual complex care ar fi trebuit să urmeze şi să continue să-şi facă meseria aşa cum trebuie, trezindu-se dis-de-dimineaţă, mâncând în grabă, spălându-se, îmbrăcându-se, luând tramvaiul până la capăt şi apoi un autobuz ce mergea pierzându-şi şuruburile şi bujiile prin gropile de pe o rută pre-orăşenească. Nu lua seama la oamenii care se frecau de hainele ei prin aglomeraţie, nu se revolta când o geantă neagră de vinilin încreţit o înghioldea în spate sau când o umbrelă udă i se usca pe pantaloni tot drumul. Dacă te uitai la ea, ai fi crezut că nici nu există, că e o figurină de ceară fragilă şi tare, neînsufleţită, dar surâzătoare. A o întreba atunci dacă cumva coboară la prima sau dacă are bilet, ar fi fost o nebunie. Poate şi de aceea pe ea o ocoleau controlorii şi cu toate că observase asta, continua să-şi perforeze de fiecare dată biletul.
Drumul până la adăpost era lung şi mai mereu ajungea cam târziu, dar câinii o aşteptau cu răbdare deşi, după privirile lor scânteietoare, se vedea că le era foarte foame şi poate că ar fi mâncat-o chiar pe ea, dacă o domesticire pe care omul o numeşte inteligenţă, nu i-ar fi oprit în fiecare dimineaţă să sară la ea când le deschidea poarta ţarcului din plasă de sârmă ca să le dea de mâncare. Erau acolo vreo 300 de câini sterilizaţi, hrăniţi de pe o zi pe alta, în aşteptarea unui stăpân sau a morţii. Ea le pusese nume tuturor şi îi cunoştea aşa cum o învăţătoare îşi ştie elevii, care fiul cui e sau care de unde vine. Unii erau eutanasiaţi între timp, dar erau şi dintre cei norocoşi care erau înfiaţi de familii pentru distracţia copiilor sau de oameni singuri, pentru companie.
Petrecându-şi mult timp printre câini, Nataşa a crezut că este stăpâna lor şi că toţi ascultă de ea. Dar nu după mult timp, a constatat că de fapt este mult mai puţin decât asta, că este o sclavă liberă a unui stăpân întemniţat şi i s-a făcut milă de ea, dar şi de sutele de ochi care o priveau când cu foame, când cu bucurie tâmpă sau sinceră, aşa cum le vine unora a crede, când cu poftă. Îi lăsa să îi lingă mâinile, îi mângâia, le spunea pe nume, le curăţa, le dădea hrană şi apă, făcea aşadar ceea ce are de făcut o îngrijitoare. Seara încuia, aşa cum un funcţionar stinge calculatorul şi închide biroul şi pleca, luând invers autobuzul hurducăitor şi apoi tramvaiul. Acasă apuca să-şi lepede hainele, să se spele de bale şi să înlăture mirosul de fecale cu un săpun vioriu, mirosind a liliac, singurul miros pe care îl mai putea suporta. În scurtul timp care-i mai rămânea până să se culce, făcea pentru ea, ceea ce făcuse şi pentru cele 300 de animale de la adăpost: îşi pregătea de mâncare, spăla, mătura. Când se privea în oglinda de pe hol, de multe ori tresărea la asemănarea dureroasă aproape, cu mama ei. O chema Nataşa pentru că mama ei voise să poarte numele acela, ca al rusoaicei dintr-un cântec a lui Gilbert Bécaud care se cânta în acel februarie 1965. Ar fi dorit mult să vadă Moscova şi Leningradul, dar nu a apucat niciodată să iasă din ţară, în acei ani era greu. Foarte greu chiar, aşa spunea mama, căzând în visare ori de câte ori vedea grupurile de turişti străini descărcaţi în faţa Ateneului.
Locuia singură într-o garsonieră destul de încăpătoare. Îmbătrânea singură în aceiaşi garsonieră şi lucrurile se învecheau şi ele, unele dispăreau, altele se adăugau, dar locuinţa ei continua să fie încăpătoare. Într-un timp colecţionase ziarul de seară. Într-un colţ al casei se îngrămădeau zeci de foi îngălbenite de pe care ştergea praful măcar o dată pe săptămână când constata că teancul se mai împlinise un pic. Le păstra nici ea nu mai ştia pentru ce, ăsta fusese şi motivul când într-o zi de primăvară, la o curăţenie mai serioasă, se decise să le ducă la REMAT. Cu banii pe care i-a luat de pe hârtie, şi-a cumpărat un ametist pe care să îl poarte la o bluză a ei mai elegantă. Elegantă se făcea la ocazii, când o prietenă o invita la un botez, mai la o sindrofie. De fapt nici nu prea ieşea. La serviciu, la magazine, uneori prin parc, dar atunci nu se gătea în mod deosebit. Îi plăcea aşa cum e, simplă, în fond cine mă alege pe mine, mi-a trecut vârsta. După aşa o frază mai că te apucă melancolia şi te pierzi. Femeia trebuie să fie curată, asta o ştia de la mama ei şi asta încerca să respecte zilnic. Petrecea destul în baie, ea cu ea însăşi privindu-se în oglindă, descoperind noi riduri, cute sau încreţituri, fire de păr ieşite pe te miri unde, pe sâni, pe gât, în bărbie. Le pândea cu atenţie şi le smulgea cu o pensetă cu buzele puţin ruginite.
La adăpost începuse să-i vină din ce în ce mai mulţi câini. Aproape că nu mai era loc. Îşi dădea seama că pentru animale condiţiile deveneau din ce în ce mai precare. Nu se mai puteau mişca în voie, iar hrana se-mpuţina împărţindu-se la mai mulţi. Deveneau agresivi. Îi simţea mai ales dimineaţa când aproape că îi era frică să mai intre la ei. Mai întâi le arunca ceva peste gard, apoi se apropia şi le punea şi în recipientele speciale. Miroseau greu. Le curăţa însă cu meticulozitate fiecare ungher al ţarcului şi în tot acest timp îi vedea scărpinându-se sau vomând sau tolănindu-se la soare sau hârjonindu-se sau dormind. Deja nu-i mai ştia pe fiecare. Nici pe cei pe care altădată îi ştia. Se amestecaseră prea tare, erau ca o stofă pestriţă mâncată de molii. Unii îi lingeau trupul, alţii îi rodeau pantofii. Începuse să ţipe la ei, devenise nervoasă. Seara se întorcea acasă îngreţoşată, nici nu mai putea mânca. Voma des. Slăbise. Nu se ducea la doctor, ştia care este cauza, dar se obişnuise repede cu ideea cu toate că pe drumul său zilnic se întreba unde se duce şi de ce se mai duce acolo. Începuse să se teamă de ei mai ales din ziua în care cadavrul unuia zăcea sfârtecat într-o parte a ţarcului. Vreo doi câini încă mai trăgeau de aţele unei bucăţi de blană. Pe cine să anunţe?
Continua să slăbească. Vedea asta în oglinda din baie şi chiar în oglinda de pe hol. Nu mai semăna cu mama sa, iar acest fapt era tot o durere. În plus, părul începuse să-i crească mai des pe trup. La un moment dat nu a mai făcut faţă cu penseta şi l-a lăsat să crească. Nu se vedea pe sub haine, nici altădată nu s-ar fi văzut. Şi de aici au pornit toate: unghiile, hainele nespălate, pantofii plini de bale. Aşa a intrat în acea dimineaţă în ţarc. După câteva zile vecinii au anunţat poliţia. Nu au găsit nimic în garsonieră. Au căutat la adăpostul pentru animale fără stăpân unde li s-a zis că lucrează, dar nici acolo nu au găsit nicio urmă în afară de un miros greu şi de un zgomot insuportabil de lătrături şi scheunături. Dacă ar mai avea puterea de a scorni legende, oamenii ar putea spune că Nataşa s-a transformat în câine, asta şi după povestea cu Gregor Samsa. Un timp garsoniera a fost închisă cu sigiliu, apoi a venit alt proprietar care se nimerise a avea un câine. Dar lasă...

despre o specie de piţigoi

Viaţa lui Alexei Alexeevici se desfăşura candid între bucătărie şi baie. Mi-ar plăcea să continui ca într-un roman rusesc la persoana a III-a vorbind despre mine şi despre un apartament pur românesc, într-un timp romanesc, aşa că... Tocmai terminase de mâncat la cină, la fel ca la prânz, o porţie de varză călită cu mămăliguţă, şi se îndrepta spre baie când, traversând sufrageria, rămase fascinat de televizorul aprins la care o domnişoară cu eşarfă şi maiou bleu prezenta drept ştire faptul că un domn cu nume de pasăre, cunoscutul om de afaceri, Prigorie, a decis ca să-şi reducă consumul în palatul său de la periferia Hilariopolisului, mutându-se cu întreg familionul în garaj şi în cele trei maşini adăpostite acolo şi asta din cauza acelor vremuri de restrişte pe care se spunea că le trăim, că le am trăit şi că le vom mai trăi. Alexei nu a aşteptat până la momentul în care domnişoara urma să îndemne admirativii telespectatorii să facă la fel, ci a mutat pe alt canal unde o domnişoara cu eşarfă şi sacou lila prezenta o ştire cum că ministrul transporturilor, un anume Dumbrăveanu, supărat pe toate speciile de piţigoi din pădurile de la marginea capitalei a decis să se facă o autostradă care să taie în două toate rezervaţiile protejate pentru a demonstra că nu sunt protejate şi mai ales pentru a scăpa de nemernicii de piţiguşi care i-au mâncat tihna ministerială şi interesele pecuniare fiind pe cale să se alăture şi el iniţiativei de criză a vecinului Prigorie, alt păsăroi nesuferit. Indignat de tot ce văzuse şi simţind o împunsătură în pancreas, Alexei îşi continuă drumul său spre baie. În spaţiul micuţ în care erau înghesuite pe lângă wc, vană şi chiuvetă tot felul de sticle, sticluţe, mojare, pahare, cutiuţe, borcăneturi şi borcanele cu tot felul de parfumuri, substanţe, uleiuri, detergenţi, spume, balsamuri, creme şi cine mai ştie ce, Alexei se simţea cel mai bine. Când închidea uşa, i se părea că este un general întors de pe câmpul de luptă. Se dezbrăca, se îmbăia pe-ndelete, se ungea cu toate alifiile - niciun recipient nu rămânea necercetat - se bărbierea cu grijă, se pieptăna. Fiecare fir din părul său rar era întins, geluit sau apretat cu fixativ. După câteva ore petrecute în pace şi-n aburi parfumaţi, i se făcea foame, se-mbrăca şi deschizând uşa se-ndrepta spre bucătărie traversând sufrageria aşa cum un automobil traversează o autostradă care taie pe de-a dreptul o rezervaţie naturală.

Könyvesbolt

Aflu azi că se desfiinţează anticariatul de la Universitate, cel de pe strada Academiei. Rafturile încep să se golească încet, încet ca un organism cu venele tăiate. Mă întreb ce vor aduce în loc. Poate că vor face un casino sau o bancă sau o farmacie. Mi-e cam silă să fac comparaţii cum e la alţii şi cum e la noi. De ce nu am rămas la ei dacă e mai frumos şi mai bine, nu? Pentru că, deşi era o stradă întreagă numai cu librării şi anticariate, deşi la fiecare etaj din mall găseai o librărie mare cât Diverta, dar nu ca Diverta, ci numai cu cărţi, fără alte papetării inutile, deşi în Budapesta am văzut cele mai multe librării din viaţa mea şi am intrat în câteva atrasă de frumuseţea prezentării, nu am putut lua nimic. Îmi doream să fi ştiut maghiara măcar la nivel de începător.
Am auzit totuşi că un lanţ de librării din Ungaria se va extinde şi în România. Sper că la noi nu se vor reprofila pe ceaiuri, ceşti şi carneţele.

de-o săptămână

Oricât de frumos ar fi un oraş, oricât de bogată ar fi o ţară, oricât de interesaţi ar fi turiştii să viziteze şi să-şi aproprieze, cu aparatele lor de fotografiat cu memorie şi capacităţi tehnice diferite, arhitecturi, statui, panorame, în graba lor şi în dorinţa de a cuprinde totul, cei mai mulţi vor pierde exact ceea ce este de fapt acel loc. La ora 6, când în martie este deja seară, deşi ziua creşte spre echinocţiu, mă aflu pe un pod din Budapesta şi plouă. Dunărea pare o folie de plastic întinsă în bătaia vântului până departe, dincolo de Erzsébet híd. E o vreme care descurajează, e frig, e întunecat, iar automobilele se îndesesc, semn că oamenii se întorc de undeva spre altundeva. E pentru prima dată când stau în locul acela. Dimineaţă îl văzusem la muzeu, într-o poză veche, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Din podul străjuit de lei, nu mai rămăseseră decât picioarele. Acum e refăcut, iar leii de piatră respiră cu gurile deschise, negre, fără limbi, tolăniţi parcă de osteneala unei lupte şi privind în gol, cu nepăsare, lăsând să treacă în voie tramvaie şi biciclişti, autoturisme şi pietoni. Nu ştim unde mergem. Nu ştim ce e la capătul celălalt. Dacă e Buda sau Pesta. Nu ştiu spre care din cele două mă îndrept şi nici nu întreb: e stupid. Forfoteala de dinainte de aşezarea tihnită în faţa televizorului sau în braţele consortului este derutantă. Ei se grăbesc undeva, noi avem timp să privim atât cât putem cuprinde cu ochii şi cu ideea. Nimic mai mult. Ieşim într-un bulevard, ne strecurăm cu greu printre maşinile prinse în ambuteiaj. Nerăbdarea nu ne dă prioritate să traversăm. Ne rătăcim pe străduţe chiar dacă mergem drept înainte. Magazinele se închid. Se trag obloanele. Un pâlc de oameni formează o staţie împreună cu o ţeavă de fier şi o foaie de hârtie A4 pe care nu mă opresc să citesc ce scrie. Decidem să merge mai departe, în acel legănat Buda sau Pesta, înaintând prin ploaie ca trilul unei mierle ascunsă printre ramurile unuia dintre copacii de pe şosea. Harta pe care o consultăm din când în când s-a udat, dar e prea întuneric pentru a mai putea descifra ceva. Intrăm într-un gang. Pe deasupra maşinile continuă să şiroiască. Graffiti şi miros de urină. Din faţă se apropie o femeie cu mers apăsat, când ne depăşeşte văd că este de fapt un călugăr care se grăbeşte şi el, ca şi ceilalţi oameni, spre altundeva. Întâlnim din ce în ce mai puţini oameni, până când, urcând dealul Gellért, ne afundăm în singurătate, în teamă şi în poveste. Scările năclăite de frunze ude şerpuiesc în beznă şi în imaginaţie. Cine suntem aici şi acum? O prinţesă cu o umbrelă de dantelă priveşte într-o zi primăvăratică de mai oraşul scânteind în apele metalice ale fluviului. Nu ştia decât germană şi se mirase un pic când auzise de-a lungul Dunării, cum oamenii grăiesc limbi atât de diferite: slavone, latine, fino-ugrice... Mirarea ei s-a topit pe nesimţite în clipele acelea, iar clipele acelea s-au topit pe negândite în locul acela, iar locul acela era pierdut în oraşul acela pentru care singura regăsire era acasă, nu acasă atât de diferit şi atât de asemănător pentru oamenii de acolo sau de oriunde. De sus nu se mai vedeau decât şiruri de lumini mişcătoare delimitând malurile şi podurile. Monumentul Eliberării se semeţea deasupra tuturor, nepăsător de ploaie, de vremuri sau de noi. Nu l-am putut fotografia, nu a vrut să intre în poză, nu s-a supus. Magazinele de suveniruri de la poalele lui erau închise. Din nişte vitrine, soldaţi de mucava priveau în pietrişul împrăştiat în jur. Ce poţi face cu toate astea: cu cuprinsul şi cu necuprinsul, cu calmul şi cu agitaţia, cu familiarul şi cu străinul, cu începutul şi cu sfârşitul? Din când în când îmi spuneam în gând: urcăm dealul, am ajuns, coborâm. La un moment dat am exclamat cu voce tare văzând luminile neliniştite înconjurând Dunărea: ce frumos! Nu m-a auzit nimeni. Oricum nu spusesem practic nimic. Iar în gând repetând „ce frumos, zise ea închizându-şi umbrela”.

cu oglinda prin jurnale

Oare dacă ar fi trăit în era web 3.0, Sebastian, Jeni şi Arşavir ar fi avut blog?