mai mult despre week-end

Am ajuns să povestesc mai mult despre week-end de parcă numai două zile din săptămână ar fi interesante. Săptămâna asta a fost neobişnuită, chiar ciudată pe alocuri şi obositoare la final. Am fost la interviuri, am avut o droaie de treabă la serviciu şi acasă, mi-am stricat şi mi-am reparat calculatorul. Nu am avut timp să citesc cât doream, de pe televizor doar am şters praful. În schimb au intrat în viaţa mea Edmond Jabès, broderiile Richelieu, early music şi tramvaiul 25.
Azi, ca să mă odihnesc şi să ies din stricteţea cotidiană, am flanat prin Bucureşti, prin nişte zone în care sordidul se însoţeşte cu somptuozitatea, ruralul cu urbanul, moartea cu irosirea vieţii, Bacovia cu vrăjitoarea Ramona, şi toate într-un zăngănit de tramvaie se numesc Progresu sau Apărătorii Patriei sau City-Mall sau Plaza Romania. O prietenă şi-a luat garsonieră undeva înspre şoseaua Giurgiului şi azi eram invitată să o vizitez. Iei tramvaiul 25 şi în treizeci şi cinci de minute ajungi. Adică mă uit la ceas şi după treizeci şi cinci de minute cobor? Nu. La a opta staţie de la City-Mall. Aha! Număr una, două, trei şi distrasă de un copil care se juca sau mai mult chinuia cu tandreţea sa un iepure alb cu ochii roşii, am pierdut şirul. Dar am coborât unde trebuia. M-a aşteptat în staţie în costumul periurban bucureştean: sacou, pantaloni de trening, ciorapi albi şi pantofi negri. Văd că te-ai adaptat repede, îi zic în glumă. Am mers pe o stradă brazdată de linii aproape dezafectate de tramvai până în capăt unde sunt câteva blocuri. Aici stau ! Şi plină de entuziasmul proprietăţii mi-a arătat şi sistemul de închidere-deschidere a uşii, şi gresia din baie, şi aragazul nou-nouţ, şi serviciul de cafea, şi tot ce reuşise să adune în ultima lună de când s-a mutat. Iar pe mine m-a încântat bucuria ei că a scăpat de cămin, de demenajarea anuală, de wc-ul de pe hol şi de fiţele colegelor de cameră. Nu am putut sta prea mult însă pentru că mirosea a vopsea şi începuse să mă doară capul. Aşa a început călătoria noastră. Am luat din nou tramvaiul 25 şi am coborât la o staţie care se numea ademenitor-piaristic Muzeul George Bacovia. Dar unde o fi muzeul? În stânga şi în dreapta, străzi neasfaltate, magherniţe, buticuri, „vile” noi din BCA... La o staţie mai sus era de fapt ţinta noastră: cimitirul Bellu. Şi mergem noi ce mergem şi citim pe o plăcută reclama unei vrăjitoare şi pe altă plăcuţă Strada George Bacovia. Singura asfaltată. Şi alte magherniţe, şi alte „vile” noi din BCA, dar şi căsuţe mai vechi şi mai îngrijite; copii jucându-se raţele şi vânătorii, pisici grăbite, un căţel curios... o stradă lungă şi întortocheaţă care aproape că te descurajează să crezi că ai putea găsi o casă memorială. Dar nu sunt genul care să se întoarcă din drum. Până la urmă am găsit-o: casa în care a locuit poetul, între anii 1933-1957. O casă oarecare, distingându-se de vecinele ei doar printr-un steag murdar fluturat la intrare şi o plăcuţă memorială de marmură. Era închis. Drumul înapoi a fost mai relaxat, aflasem ce aveam de aflat, acum mergeam spre cimitir. Nu e ciudată promenada noastră, nu căutam senzaţii, amuşinam doar toamna. Nu am stat mult la Bellu. Am traversat şi am intrat în mall. M-am plictisit să scriu aşa cum mă plictisisem să caut ceva deosebit de îmbrăcat şi să nu găsesc decât moda impurtabilă a verii 2008 cu uşoare accente de lână şi blană artificială. Am luat în final tramvaiul înapoi spre casă, spre casa mea. Pe traseu se construiesc încă două mall-uri: unul pe structura circului foamei din Rahova, altul pe platforma UMEB. Eu am coborât la Plaza. În total sunt patru.
Termin aici pentru că mă grăbesc să mă uit la Fight Club, care va începe în curând la o antenă. Despre mall-uri o să mai vorbesc, nicio grijă.

sfârşit de sâmbătă în Bucureşti

Program încărcat ieri seară : aveam să onorez o invitaţie la petrecerea „burlăciţelor” şi să prind şi „Zilele Bucureştiului”, că doar nu putea lipsi pişcotarul de la un atât de eveniment important pentru oraşul lui. Oraşul nostru implineşte venerabila vârstă de 549 de ani şi încă se ţine bine, ba ne ţine şi pe noi binişor.
Faza cu petrecerea burlăciţelor este foarte amuzantă în felul ei. Se căsătoreşte o prietenă acum în octombrie şi-mi trimite un mail foarte simpatic cum că Mi-a venit si mie rindul... sa ma marit...deci sa petrec ca o burlacita inainte de nunta, drept consecinta va invit la petrecerea mea de burlacite. Ce înseamnă asta ? Înseamnă să ne adunăm şi să petrecem până la ziuă. Cu stripperi ca-n filme? Nu. Mai boem, cu ceai, prăjiturele şi filme siropoase. M-am întrebat toată săptămâna : să mă duuuuc ?... să nu mă duuuuc ?... Mă, mă duc, da’nu stau mult ! Asta e o soluţie de compromis. Onorezi invitaţia, dar o tuleşti repede invocând o scuză oarecare, credibilă totuşi, ca să nu se supere omu’. Nu am vrut să stau toată noaptea pentru că nu e genul meu de întâlnire. Ce să fac eu acolo ? Eu nu sunt burlăciţă. Cum nu eşti ? mă întreabă un prieten. Ce înseamnă burlăciţă ? Păi, burlăciţa e... soţia burlacului, zic. Şi râdem pentru că ştim amândoi că nu mă încadrez. Petrecerea asta e de un misoginism insuportabil. Pentru că „burlacii” vor să petreacă siguri în club, să bea până la ziuă şi să saliveze la picioarele dansatoarelor, femeile trebuie să-şi găsească o preocupare până dimineaţa, să facă un fel de şezătoare. Doar ele nu-or să doarmă, iar ei să-şi facă de cap prin oraş ! E prietena mea din copilărie, ne ştim de fix 21 de ani, cum să-i zic că nu vin. Mi se pare că am fost totuşi ipocrită. Mai bine îi spuneam că nu vin. Şi m-am dus, pe la 8. Credeam că voi fi prima. Dar se strânsese deja lume. Am nimerit tocmai când plecau burlacii aşa că am asistat la sărutul de rămas bun dat pe fugă, cu un picior îndreptat deja spre uşă, adică spre evadare. Apoi a început petrecerea: cafea, vorbe, verighetele, supersitiţii de gravidă, biscuiţi, o reţetă de vinete coapte... Eu am ronţăit câteva fursecuri între timp, am încercat să zic ceva, nu mi-a ieşi decât „păi, da...” şi la 9 am plecat invocând până la urmă adevărul chiar dacă aş fi putut fi bârfită după ce se închidea uşa în spatele meu. La 9:30 ne întâlneam mai mulţi, la Kogălniceanu, ca să mergem la concertul Bryan Adams.



La Kogălniceanu s-a golit autobuzul. Nu te vedeai om cu om. Era puhoi de tineri. Cu alţii ne întâlneam la Parc Izvor, unde erau oameni şi mai mulţi. Ce reper să dai ? Suntem lângă reclama de la Vodafone, noi şi alţi o mie. Suntem la semafor. Care din cele patru? Hai să ne vedem la rotiserie. Care e rotiseria? Până la urmă ne-am găsit. Ne-a luat juma de oră. După 10 minute ne-am pierdut în mulţime. Am rămas cu Dana şi cu Andreea pe iarba uscată din parc, într-un loc mai ferit. În depărtare se auzea ca la radio vocea lui Bryan, acoperită de zgomotul unui elicopter care plana chiar deaspura capetelor noastre. Clădirea Parlamentului luminată la refuz, vânzători de bastoane fosforescente, aglomerări de grupuri de adolescenţi, cărucioare cu bebeluşi, căţei rătăciţi. Te puteai pierde uşor: voi nu sunteţi din grupul meu, a replicat un băiat care s-a trezit singur, ceilalţi cine ştie pe unde rămânând. Mi s-a părut că oamenii erau mult mai relaxaţi şi mai amabili decât în timpul săptămânii. Deşi era greu să te deplasezi în mulţime, nu am fost bruscată sau înghioldită.
Aş fi vrut să mergem la Universitate să vedem proiecţiile pe clădire, dar nu am ajuns decât până la McDonald’s unde era şi acolo plin, dar ne-am găsit totuşi un loc să stam şi să mâncăm îngheţată. Probabil că era miezul nopţii când ne-am întors pe jos, înspre Eroilor pentru că începuseră să bubuie artificiile. Ba le-am şi văzut când am ajuns la intersecţia de la Operă şi până în staţia de autobuz încă se mai zăreau licărind printre copaci.

în găleată

Chiar vă interesează ce am făcut azi? Uite am stat în casă, am ascultat Barcarola în 60 de variante şi am făcut curat. Mi-am pus o basma pe cap ca să nu-mi intre părul în ochi şi am băgat aspiratorul prin toate cotloanele, am şters praful şi am aranjat pe birou că iar mi se strânseseră tot felul de hârtii şi hârtiuţe. Vreţi un subiect de bârfă? Nu mai făcusem curat de vreo lună şi se strânsese praful ca într-o criptă, trei centimetri pe centimetrul pătrat. Ei bine, da, sunt o puturoasă şi o îngălată. Mă complac în dezordine şi isterie. Şi printre astea, am citit un articol despre Qu'est-ce qu'un auteur? pentru că nu am găsit cartea nici până în ziua de azi.
Apropo de articole, mi-a plăcut mult de tot un interviu cu Eugen Negrici din Observator cultural pe care l-am citit joi în autobuz şi iar am uitat să cobor unde trebuie aşa că m-am întors două staţii pe jos.
Acum miroase a curat în cameră, ceea ce vă doresc şi vouă.

Discover Valentin Movtosky!

Azi noapte am visat pisici

Azi noapte am visat pisici. Foarte multe pisici. Pisici în loc de oameni. Pisici care locuiau în aparamentele blocurilor de peste tot ca nişte bătrâne nebune ce se uită toată ziua pe geam, ca nişte femei pe care le zăreşti gătind dincolo de perdeluţele din bucătărie, ca nişte bărbaţi cu burdihane păroase bând bere în sufragerie. O lume ca în Parisul vesel, dar foarte tristă şi grotescă. Incercam să salvez o mâţă căzută de la un balcon şi alergam să cer ajutor. Ca un făcut, toată ziua am întâlnit pisici în drumurile mele. M-am oprit şi le-am mângâiat, şi le-am alintat prostindu-mă şi strâmbându-mă copilăreşte. Dimineaţă, în staţia de autobuz, un bărbat mângâia un câine vagabond alb şi înfomentat, iar eu m-am simţit atât de singură stând dincolo de şosea, aşteptând tramvaiul şi privind scena asta banală şi uşor caraghioasă. După care a venit tramvaiul, am întors spatele, am deschis o carte şi am citit până am ajuns la muzeu, iar la muzeu am intrat într-o maşină de tocat vieţi, din care am ieşit ameţită şi cu o uşoară stare de greaţă, la ora 4 şi ceva. M-am dus la bibliotecă să duc cărţi şi să iau cărţi. Am căutat Michel Foucault „Qu'est-ce qu'un auteur?” toată după-amiaza şi nu am găsit. La litere se lucrează intens. Nu am mai recunoscut nimic din boema facultate care era înainte de ultima vacanţă. Se pun termopane, se schimbă încălzirea centrală, se sparg pereţi, se înlocuiesc uşi... E teribil. Mirose înecăcios a vopsea şi a zid decojit. De la fereastra din podul facultăţii, Bucureştiul se transformă şi el. Macarale dorm în ploaie. Sumbre clădiri comuniste devin capitaliste prin mansardare şi termopanare. Vechi clădiri antebelice devin nou-nouţe prin mansardare şi termopanare. Chiar fereastra de la care care privesc are un coeficient de transfer termic redus de k= 1,5 W/mpK. La parter, printre saci de moloz şi ţevi ruginite, o lumânare şi o vază cu crini încadrau o fotografie sub care se anunţa moartea profesorului Dan Horia Mazilu. În astfel de ocazii, statuia lui Eminescu din hol servea drept catafalc, dar şi ea e îngropată în mortar. M-am întors acasă gândindu-mă la oamenii din maşinile scumpe care fac zilnic acelaşi drum aglomerat, încurcându-se unul pe altul şi minţindu-se că poate acel drum nu e mereu la fel, că e de fapt o frumoasă călătorie în jurul lumii, în jurul lumii strâmte cât un oraş, cât o părere, în jurul lumii strâmte cât o viaţă de om, cât până la pensie, în jurul lumii strâmpte cât o fotografie în care încapi un timp, dar nu timpul. Iar eu, ca şi ei, zbătându-mă zilnic să scap de monotonia şi repetitivitatea asta, inventându-mi iluzii de care apoi ţin cu dinţii, căutând să inventez un elixir al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, amăgindu-mă că acesta ar putea fi scrisul, nu fac decât să merg pe aceeaşi cale ca şi ieri, ca şi alaltăieri ca şi întotdeauna, neajungând nicăieri pentru că nu am plecat de niciunde.
Ieri am avut un acces bulimic de lectură. Am citit de ici de colo câte puţin. Încerc o rememorare, nu din laudă, ci din ironie :
capitolul 3 de la Ieremia,
Scrisoare despre câteva impasuri, din Ispita de a exista, a lui Cioran,
câteva paragrafe din Teorema, de Pasolini,
Ultima parte a introducerii la Despre libertate, de Mill,
introducerea la De l'origine de l'oeuvre d'art (version inédite de 1935), de Heidegger,
Psalmul 50.
Am citit fără legătură până am obosit şi m-am culcat. Sunt anorexică şi citesc bulimic.


Iar acum, pentru nostalgia dumneavoastră... Everybody Wants to be a Cat!

citesc cartea. cine are filmul ?

Teorema, de Pasolini



...un fragment care mi-a plăcut mult.

"Nul ne doit comprendre qu'un auteur ne vaut rien, qu'il est anormal, inférieur, que comme un ver il s'étire pour survivre."

şi-am zis una, şi-am zis două...

Am zis că mă retrag în plină glorie, n-a fost să fie.
O să continui să-mi depăn povestea.
Un prieten îmi spunea că mai bine decât să te iroseşti într-un blog e să te iroseşti într-o carte. Nu pot să scriu o carte sau dacă aş reuşi s-o scriu va fi una foarte proteică (poate chiar proteinică), cu schimbări de stil şi subiect foarte ameţitoare.
Dar nu pentru asta sunt aici. Vreau să vă arăt nişte poze de prin Haţeg unde am ajuns aproape din întâmplare sau cum zic unii, a fost norocul prostului.
În uichend s-au organizat zilele oraşului, o serbare din acelea mult gustate de români în ultimul timp unde se adună toţi oamenii în centru şi cască gura la o scenă garnisită cu baloane colorate, cu panglici şi lumini de dicotecă pe care se perindă protipenDADA locală (primar, senator, avocat), coruri de şcoală nouă, formaţiuni de dansuri populare, interpreţi ai cântecului popular românesc, cântăreţe afoane, vreun star prăfuit şi alte cele. Unii ascultă de pe bănci, la un mic, la o friptură, alţii stând bovin în spatele unor lanţuri puse ca să delimiteze trotuarul de şoseau pe care se află scena, alţii plimbându-se prin parc şi mirându-se de expoziţia noastră cărată tocmai de la Bucureşti.
Cum am o fixaţie pentru felul în care se îmbracă oamenii, nu am scăpat ocazia să fotografiez cele mai fantaste combinaţii de haine - poze pe care nu am să le postez, dar pe care le adaug la materialul meu de studiu al obiceiurilor vestimentare contemporane. Şi incredibilele ştendere cu geci din piele de toate culorile...

Am regăsit în Haţeg bicicleta bunicului care i-a fost furată cu puţin înainte de revoluţie şi elefănţelul pe care mă dădeam în parcul Moghioroş, când eram copil.

Şi acum filmul, vă rog !



















FIN

cvkefvwcms,.cmwFI

nu ştiu dacă s-a prins vreunul că mie mi s-a cam luat de scris pe blog. mi se luase de mult, dar acum nu mai am chef de scris nici măcar asta, adică tot ce scriu acum. nu-mi place să scriu pentru alţii despre ce fac azi, nici să arunc un cântec de pe youtube aşa doar să arăt ca mai sunt şi eu pe undeva şi ca ascult rock. si nici pozele gen „eu şi marea”, „eu şi vârful omu” nu-mi plac.
la inceput voiam sa scriu despre evenimentele simandicoase la care particip - de cele mai multe ori în calitate de pişcotar, de multe ori fiind ceva între pişcotar şi organizator şi de cateva ori numărmându-mă printre organizatori (aici se poate face repede conexiunea cu numărându-se printre victime). de fiecare dată simţindu-mă încurcată, nelalocul meu, singură şi cu ochii pe ceas, de s-ar termina odata! am abandonat multe din ideile care mă entuziasmaseră. în unele se pare că încă mai cred pentru că mi se îmtâmplă să strâng materiale de tot felul pentru a le realiza.
şi iată-mă colecţionând revistele 24-fun, şapte seri şi time out pentru că mă interesa modul de evoluţie a reclamei,
iată-mă făcând poze cu haine pentru că vreau să înţeleg de ce oamenii se îmbracă cum se îmbracă,
iată-mă scriindu-mi zilnic jurnalul încercând să pricep ceva din ceea ce sunt şi poate că într-un fel filozofic (acest cuvânt se va pronunţa neutru, dar accentând pe ici pe colo, aşa ca şi cum ai dicta un număr de telefon – nici să nu audă toată lumea, dar nici să nu se înţeleagă cumva greşit) caut un sens, inventând sensuri şi văzând legături acolo unde colcăie cel mai mucilaginos absurd,
iată-mă îmbogăţindu-mă, adunând cu avariţie informaţii, poveşti, fapte, vieţile celorlalţi... şi îngropându-le foarte adânc prin caiete, sertare sau în ungherul unori crieri. uite aşa precum un om de prin Hunedoara, îmbrăcat ca vai de el, care mi-a spus cum a recuperat el de la statul român 12 kg de bani de argint (cocoşei cum li se spune) şi 2 kg de aur pe care îi ţine la bancă.
chiar mi s-a luat.
GATA !

The wheel of fortune took me for a ride

Băi Ţugui, sămoarămama, vindem nişte marijuana ?

...când madame Bovary se îndrăgosti de Don Quijote şi Hamlet fugi în lume cu Sancho Panza doar pentru că cele trei cărţi se găseau una peste alta pe noptieră, Flaubert degeaba mai striga printre copaci că madame Bovary c’est moi, ea îi tot răspundea je suis quijotienne, iar Hamlet întreba ce înseamnă asta? Aşa ceva nu există! se băga în discuţie şi Sancho. De dragul libertăţii lăsaţi persoanjele să-şi caute povestea, şoptea dintr-un fund de lume un om. Cine-i şi ăsta de-şi dă cu părerea, întrebară cu toţii? E Don Miguel, spuse cineva îmbrăcat fără doar şi poate mai elegant decât toţi. Ceva e putred aici! atunci toţi tăcură şi se uitară într-acolo de unde se auzeau bătăi scurte ca un galop al Rosinantei pe pietrele unui drum. Nimeni nu ştiu ce e cu zgomotul acela. Trebuie să precizez că niciunul nu auzise de google cu toate că gâlceava asta şi de la el li se trăgea, dar mai ales de la mine. Însă nici pe mine nu mă cunoşteau şi nici cum se aude o tastatură de laptop HP compaq 6715s nu aveau de unde să ştie