duminică, 20 iulie 2008

luni, 14 iulie 2008

Iulia din iulie

Vara nu pot scrie. De un timp nu fac decât să privesc în gol, să citesc în gol, să ascult în gol. Stau în faţa calculatorului şi aştept o mişcare umană din partea lui. Iar afară, pe străduţa din spatele blocului, cu 600 de watts putere muzicală se strecoară, încă o dată în vara asta, melodia obsesivă pe care cu siguranţă o fredonezi şi tu până la demenţă :
…when the sun goes down I like the way you move movin` all around I like the way… Şi gata. Se aude o uşă de automobil trântindu-se metalic. Atenţia mea se relaxează, iar imagineaţia răbufneşte poetic : aşa se încheie vacanţa, brusc, lăsând hitul verii neterminat. Deschizi portbagajul şi începi să cari în casă bagajele care ţi se par mai multe şi mai grele decât în dimineaţa în care te-ai trezit de la 5 ca să pleci la mare. Atunci coborai patru etaje, acum urci fără chef de despachetat, de spălat, de rearanjat, de ordonat. Ai plecat plin de emoţii şi de nerăbdare. Te întorci plin de imagini amestecate, cu pielea arsă şi cam năclăit. De abia aştepţi să faci o baie, să mănânci ceva şi să te culci. When the sun goes down… When the sun goes down… mâine e luni şi chiar dacă e iulie, concediul s-a terminat. Concediul, nu vacanţa. Vacanţa s-a terminat demult, odată cu copilăria, dar oricât te-ai strădui nu-ţi poţi aminti care era hitul verii aceleia, deşi atunci poate că te obseda şi nu te lăsa să adormi.






Am 21 de „zile lucrătoare” de concediu, adică zile nelucrătoare. E o îngăduinţă care ţi se face şi de care nu poţi profita cum vrei. Mi-am luat 10 zile când am fost în Israel. Atunci am ţinut un clasic jurnal de călătorie, fără stil, scris informativ. Am notat, nu am scris. Până la absurd. Am notat până şi că televizorul din camera de la hotelul din Nazaret se numea Lenco. Chestii de care nu-ţi vei mai aminti în veci sau pe care le uiţi repede. Un ursuleţ pus la uscat pe o fereastră, o femeie care calcă rufe pe un balcon, câţiva palestinieni care stau la o bodegă jucând cărţi, o rulotă în care se vindeau sucuri (ca-n filmul Totul pe gratis) pe drumul dintre Haifa şi Nazaret, pepenii striviţi pe marginea şoselei, pe lângă care am trecut de câteva ori şi i-am văzut veştejindu-se în roz şi verde, cântecul muezinului care mă trezea diminaţa pe la 4 şi care mă adormea la loc ca o legănare... Am promis că voi povesti despre călătoria aceea, nu am prea povestit. Nu pot să scriu vara. Mai mult ca oricând viaţa ţi se deschide înainte: posibilitatea aventurii, tangibilitatea libertăţii, bucuria evadării... Cu fiecare carte pe care o citesc, cu fiecare zi în care nu fac nimic, parcurgând mecanic drumul de casă la muzeu şi invers, cu fiecare rând pe care îl mai scriu, îmi trădez vieţuirea. Am impresia că totul se petrece altundeva, chiar daca acest altundeva e strada din spatele blocului meu. Mă simt în afara vieţii mele, mă văd singură, ratând, lunecând într-o bătrâneţe care deja se instalează în casă printre flacoanele de medicamente ale bunicii, printre cearşafurile ei mirosind a spirt. Acum a ajuns în sufragerie. Cât îi va lua până în camera mea ?

vineri, 11 iulie 2008

bunasearaandreeabunasearatuturor

Zi minunată în capitală, cu temperaturi suportabile şi maxime ce nu au depăşit treizeci de grade. Ceea ce auzi acum este Jose Mario Branco care mi-a cântat toată ziua, întrerupt de Ozzy Osborne pe la vremea prânzului. Dacă ar fi să definesc ziua de azi cu un singur cuvânt acela ar fi piraterie şi asta pentru că toate s-au învârtit parcă în jurul lui: am învăţat de la un coleg să piratez programe de pe internet, am citit un articol într-un ziar despre piraţii cărţilor în urma căruia m-am ales cu un dex online şi cu descoperirea comorii lui Aladin : http://thepiratebay.org. Primul film descărcat, unul franţuzesc, marca Godard, care se mai găseşte şi la cutie, în mol. Şi dacă tot am ajuns în mol, vreau să-ţi povestesc o anecdotă care s-a petrecut repede-repede, pe scara rulantă. În faţa mea, două fete, trăgându-şi pudic minijupele pe lângă pulpe, lunecau în sus. Şi din senin una zise: pînă la urmă în Franţa a apărut, mă... Ce ? (un ce care aducea mai mult a poftim - surpriză, decât a curiozitate) ...romantismul. Vroiam să-ţi zic... am întrebat-o pe profa mea. Iar eu, cu o treaptă mai jos şi cu un picior de lemn în literatură, îmi repetam în gând biedermeier romantism (cuvinte cheie care mi-au rămas de pe la nu ştiu ce curs). Nu-mi suna deloc franţuzeşte, dar se potrivea oarecum cu situaţia.
Am constatat că aveam toate aceeaşi ţintă : magazinul de lenjerie intimă. La intrare, o vânzătoare dădea informaţii amabile-scuzabile: reveniţi într-o oră, se filmează. Printre vitrine, bobine, sutiene şi camere video am întrezărit o puştoaică în chiloţi şi privirea apatic-visătoare a regizorului. E perioada reducerilor. Am aflat asta în tramvai de la o doamnă nemulţumită că la Leonardo nu a găsit tocmai ce se aştepta. Să nu crezi că îmi povestea mie, vorbea cu o altă doamnă care am uitat cum arăta, poate că ar fi meritat amândouă o scurtă descriere, dar e posibil să fi semănat cu toate doamnele de până în 50 de ani, cu fuste lungi, tricouri şi papuci care nu merg mai mult de două staţii cu tramvaiul, naveta între casă şi piaţă. Într-adevăr sunt reduceri. Era cât pe ce să-mi iau nişte pantaloni gri cu imprimeu ca de pijama, la jumătate de preţ şi o rochie gri cu năsturei de cârpă, dar m-am răzgândit. Poate că mă voi întoarce mâine ca să-mi cumpăr pantofi din piele cu doar 45 lei de la magazinul mai sus contestat. Până una alta nu-mi rămâne decât să-ţi urez o seară bună în continuare. La revedereandreealarevederedoamnelorsidomnilor !

vineri, 4 iulie 2008

fragment

În ultimii ani a trăit în exil, pe la rude. Se ruga de fiecare în parte să-o ia , s-o ducă la casa ei. Cu cine o să stai acolo? Nu ai pe nimeni. Cum o să te descurci? Mă descurc, pun o femeie. Ştiam că nu-i plac străinii, că vrea să stea singură. Am lăsat-o odată aşa cum voia ea, singură, o săptămână. Am găsit-o murdară, flămândă. Vecinii ziceu că venea la ei mereu să cerşească. Îi lăsasem frigiderul plin cu mâncare: l-am gasit ars. Lăsase uşa deschisă. Nu se atinsese de nimic din el.





A înnebunit după ce a murit bunică-miu. Aşa deodată. N-ai fi crezut că până şi nebunia vine pe neaşteptate ca o vecină care îţi împarte din scovergile pe care tocmai le făcuse. A rămas singură în casă. Nu o mai vizita nimeni din când în când. Buruienile au crescut de peste tot ca în romane, ca pe ziduri romane sau temple greceşti, ca pe tâmplele lui Budha. Nu mai ieşea din casă, de abia dacă se mai dădea jos din pat. Din patul în care murise bunică-miu şi în care poate aşteaptă şi ea să moară. O visam. Îmi zicea mereu: eşti o curviştină, fă, ieşi din casa mea că mi-o spurci. Şi cu toate astea, dintre toţi pe mine mă iubea cel mai tare. Nu am spălat-o niciodată, îmi era silă s-o pieptăm, mirosea a pământ şi simţeam cum putrezesc în ea toţi morţii pe care i-a îngropat fără să-i plângă. Avea un aer aiurit. Tot ceremonialul acela negru.... nu înţelegea nimic. Mă fată, o auzeam cum strigă prin vis, du-te de încuie uşa la casă că întră ţiganii şi fură tot! Hei, curva lumii ce eşti, alungă-l dracu pe golanu ăla şi încuie uşa. O vedeam cu stătea în pat, printre perne şi perniţe făcute pe când era tânără, ghemuită, înrăită, întoarsă în nebunia sa. Toată viaţa i-a plăcut să facă zestre. Avea camerele pline de plăpumi, perne, pături, preşuri, prosoape, scoarţe, cuverturi, macrameuri, milieuri de nici nu aveai pe unde să mai treci. Nu a măritat nicio fată. Le păstrez pe toate pentru tine, o auzeam spunând când încă mai trăia bunicu. După aceea se temea foarte mult că va fi furată. Îi era frică şi de mine. Înjura dacă intrai pe undeva fără ştirea ei. Verifica dacă toate sunt la locul lor apoi se trântea din nou în pat şi zăcea zile întregi.

miercuri, 2 iulie 2008

rugăciunile femeilor



Multe întâmplări din vacanţă vor rămâne nescrise. Şi pentru că unele sunt mai uşor şi mai haios de povestit aşa de la om la om, cu înfloriri pe ici pe colo, cu strâmbături şi modulaţii ale vocii, iar altele sunt mai bine prinse în poze. Sunt (vroiam să scriu un om paradoxal, apoi am şters şi am scris o, vrând să continui femeie paradoxală, dar mi-a sunat ciudat. Nu poţi forma femininul pentru orice. Ceea ce francezii numesc groupe nominal mi s-a părut a fi o construcţie masculină prin excelenţă. Genul feminin fiind doar o convenţie.) paradoxală. Am uitat de ce am zis asta. A, nu mai vreau să scriu, dar iată-mă adunând litere pe tastatura calculatorului. Am o poză pe care am făcut-o repede, repede, între apostrofarea ghidului evreu cum că aş fi indecentă şi femeile care mă dădeau de colo, colo ca să facă la rândul lor poze sau să intre şi mă proptisem în uşă sau să citească nu ştiu ce şi incomodam. Oricum eram incomodă. Şi uşor confuză. Mă intrigase şi ghidul: cum aşa, indecentă? Unde suntem? O odăiţă în care nu încăpeau mai mult de 5 persoane (numai femei, deci ghidul nu a intrat acolo), un paravan făcut dintr-un placaj şi o pânză ieftină, o bucată de catifea albastră şi un aspect general kitsch întregit şi de femeile care stăteau la coadă să pupe albastrul acela înjumătăţit. Mormântul lui David, a venit lămurirea de undeva. Am rămas într-un colţ şi am tras cu un ochi printre paravanul care împărţise camera şi sarcofagul în două. Care parte revine femeilor şi care bărbaţilor? Şi cum de eram indecentă pentru David, iar pentru Iisus nu? Sau sunt indecentă pentru amândoi? Lui Iisus ştiu cum să mă rog, dar lui David cum să mă rog? O femeie începu să cânte Psalmul 50, dar nu a apucat să termine. Nu a fost timp. I-a venit rândul, a pupat şi ea catifeaua şi a ieşit îndemnată în ivrit de o altă femeie în negru spălăcit cam ca lumânăresele de la bisericile noastre, cu glas ceva între cucernic şi isteric. Pereţi înnegriţi şi un scris întortocheat. La ieşire am căutat din ochi uşa pe unde intrau bărbaţii ca să sărute partea lor de albastru. Nu am văzut.