luni, 30 iunie 2008

dintre sute de catarge

Nu mai scriu. Toţi s-au băgat în balta asta. Poezia şi-a făcut partid. Mă dau disident. O să nu mai scriu. Nici despre nimic, nici despre urbanitate, nici despre melancolie, nici despre alcoolemie, nici despre tine, nici parodie, nici sodomie, nici un fel de –sofie, nici –logie, nici –ism, nici –escu, nici eu unul, nici tu alta, viaţa a intors lopata, groapa scrisului e gata.

duminică, 22 iunie 2008

De la serviciu acasa

Nu vreau să-mi împing frustrările ca pe un cărucior de butelie pe pietrişul acestor pagini.

Când mă supăr rău pe muzeu, ca atunci când îţi vine să-ţi strângi jucăriile şi să pleci, mă duc la un interviu. Ideea că aş putea lucra mai bine în altă parte, mă motivează şi mă vindecă de sila cotidianului şi a irosirii, de faptul că nu pot accepta să lucrez pe un salariu aşa de mic. Mă las interogată de cine ştie ce şef responsabil cu recrutarea într-o multinaţională şi-mi scade avântul de a pleca de la muzeu. Iar întrebarea cheie a interviului e mereu aceeaşi: ce v-ar plăcea să faceţi în viaţă? Răspunsul îi descumpăneşte pe mulţi.
Am un exemplu recent, de săptămâna asta. Dar înainte trebuie să generalizez puţin, n-am ce face: toate interviurile la care am fost erau la firme mari, plasate unde a înţărcat... explicaţia invariabilă primită la telefon: Luaţi metroul până la capăt..., după care urmează partea variabilă: până la staţia Pipera sau Industriilor sau autobuzul cutare până în Băneasa... Multe din aceste căutări de joburi s-au dovedit a fi descoperiri de zone necunoscute ale Bucureştiului, locuri în care nu te-ai duce niciodată pentru că sunt lipsite de parcuri, de muzee, de magazine, mall-uri sau cafenele. Sunt spaţii moarte pentru unii ca mine, pentru alţii sunt locuri de muncă. Spre aceste zone se aglomerează în fiecare dimineaţă tramvaiul sau metroul sau şoselele strâmte ale capitalei. Migraţia de la o periferie la alta, de acasă care înseamnă un apartament în Militari sau Berceni, spre serviciu care înseamnă un birou modern, într-o clădire de sticlă aerisită artificial, în Pipera sau Băneasa, este tot ce-ţi poste oferi Bucureştiul mai bun pentru că la periferie pe de o parte cheltuielile (întreţinere, chirii, alimente...) sunt mai mici, iar pe altă parte salariile sunt mari şi condiţiile de lucru, la standarde occidentale. Aceste zone sunt în continuă dezvoltare, într-un şantier neîntrerupt, de aceea am făcut cale întoarsă astă toamnă, căutând o clădire ca un zgârie nori, cu o firmă cât toate zilele dar spre care ajungeai pe un drum neasfaltat, plin de noroi şi gropi, mai ceva ca în cine ştie ce fund de ţară. Şi fiindcă am imaginaţie bogată, în timp ce ocoleam cu grijă băltoacele, mă vedeam făcând asta zilnic, purtând mereu cu mine o cârpă cu care să-mi şterg încălţările înainte de a intra pe poartă, iar vara, înotând în praful care-ţi intră printre degete şi se lipeşte de sandale.
După cum am spus, la firma aceea nu am mai ajuns, dar am ajuns miercuri, la o altă firmă, la staţia de metrou Industriilor. Am intârziat. Greşeală impardonabilă, ştii cum e cu prima impresie şi mai ales cu faptul că trebuie să demonstrezi de la început că eşti descurcăreţ găsind cu uşurinţă locaţia. Ei, nu. Am coborât cu o staţie mai devreme, la Păcii, pentru că toată lumea coborâse acolo. Se goliseră toate vagoanele. Citeam. Nu auzisem vocea mecanică a femeii-difuzor. Rămăsese trenul gol, iar vocea a continuat să vorbească pentru nimeni: atenţie se închid uşile... urmează staţia Industriilor cu peronul pe partea stângă... A plecat. Peronul s-a golit repede, iar eu am rămas ca fraiera pe un culoar alb, cu coloane pătrăţoase, picurat din loc în loc cu scaune roşii, înnegrite de grafitti şi am continuat să citesc aşteptând următorul metrou.
Afară, un bulevard, un tramvai, clădiri industriale-comuniste, copaci. Cutia de sticlă pe care o căutam era ascunsă în spatele unei foste fabrici de prefabricate şi era de fapt o înşiruire de vreo 5 cutii identice, legate în serie. Ca să intri în astfel de imobile, îţi trebuie cartelă. Aşa poţi vedea tineri care poartă atârnată de gât câte o bucată albă de plastic, ţinând parcă locul cheii optzeciste pe care le-o dădeau părinţii în copilărie şi care le asigură acum, ca şi atunci, intrarea şi ieşirea dintr-un spaţiu al supravieţuirii. Tot cu cartelă mi-a deschis şi fata care mi-a luat interviul. Nu m-am scuzat de întârziere. Am zâmbit uşor nătâng în timp ce mă conducea spre biroul-unde-vom-sta-de-vorbă. O cămăruţă cu pereţi albi, fără ferestre, cu o masă rotundă, cu patru scaune şi un telefon. Pe jos, un fir aiurit de internet. Şi prima întrebare: din ce zonă veniţi? m-a aiurit şi pe mine. O întrebare-clişeu la care poţi da cel puţin trei răspunsuri-clişeu. I-am zis că am venit cu metroul, de la Victoriei. Apoi i-am povestit despre muzeu şi despre ce fac mai exact acolo. M-a întrebat bineînţeles şi ce aş vrea să fac în viaţă. Am zâmbit în sinea mea şi i-am supus că tot asta. Ea mi-a zis că postul este de specialist PR şi că presupune deplasări în ţară cu maşina de serviciu. Cu trenul nu se poate? Ea s-a cocoşat puţin şi a spus cu jumătate de gură: ba se poate. În rest programul este de la 9 la 6 cu pauză de masă de o oră. Priveam pereţii albi şi-i umpleam în gând cu afişe, cu poezii, cu hârtii colorate. Pauza de masă - încă o oră furată zilnic, o felie de libertate care ţi se oferă din timpul tău. Unde să te duci o oră în această zonă de fabrici mici şi mari, noi şi vechi, autohtone sau alogene? Şi iar mă imaginam făcând mereu drumul de acasă la capătul tramvaiului 8, iar din când în când luându-mi bagajul şi maşina de serviciu spre a organiza de una singură conferinţe de presă cu ziariştii din domeniul auto din cine ştie ce oraş al ţării. Iar ultima întrebare m-a surprins la fel ca prima: din ce zonă veniţi? Şi văzându-mă mirată a refolmulat: în ce cartier locuiţi? Mi-a spus că ne vom auzi la un telefon după ce va propune candidatura mea directorului de comunicare. După cum a aplecat din nou capul mi-am dat seama că nu va mai exista niciun telefon. La plecare, am ieşit tot cu cartelă. Am luat tramvaiul aproape gol, un tip s-a aşezat pe scaunul din faţa mea chiar dacă toate celelalte scaune erau libere. A coborât la prima fără să-l bag în seamă. Un domn uşor abţiguit mi-a zis că de ce nu am văzut ce frumos era băiatu’ şi că ce frumos mă privea. Să fi avut io anii voştri... după care mi-a atras atenţia că trebuie să cobor că e capătu’. Luasem tramvaiul în sens invers.

Nu am scris din frustrare tot ce am scris până aici. Pur şi simplu trebuie să-mi amintesc din când în când că munca într-o multinaţională, deşi e bănoasă, nu e de mine. Nu-mi vine să răspund la intrebări-clişeu cu clişee, nu-mi place să vin cu lecţia învăţată şi să adopt un discurs pupincuristic despre firma care m-a sunat pentru interviu: că ce mult mi-aş dori eu să lucrez acolo, că ce mult m-am informat despre ea pe internet şi în presă, nu că nu ar avea un renume care m-ar scuti de efort şi mai ales nu pot să adopt un stil de a trăi şi a gândi atât de artificial, stilul firmei X lider pe piaţa de şaibe sau banca Z care oferă credit cu cea mai avantajoasă dobândă. De aceea scriam zilele trecute că nu locul de muncă ar trebui să mi-l schimb, ci meseia. Dar cum am ajuns să-mi doresc să fac arheologie, veţi vedea în episodul viitor.

joi, 19 iunie 2008

Harta sau de aici ar fi trebuit sa inceapa totul

În Madaba pe stradă, o stradă comercială sau poate că toate străzile sunt aşa în acea parte de lume sau e doar o prejudecată, în drum spre o biserică – a câta oare? – deja obosită gândeam obosit încât era să nu iau în seamă nimic, mai ales suvenirurile, o stradă de suveniruri, puteai lua orice sau puteai trece aşa cum am trecut şi eu fără să văd. Alţii mi-au arătat pe urmă tot ce-au cumpărat : brăţări, coliere, brelocuri... Stăteam ca nişte şcolari în bancă şi şuşoteam în timp ce ne vorbea ghidul – un iranian de vreo 78 de ani care părea de 50 şi care, se auzise, femeile bârfeau, că are o mamă în vârstă de 107 ani, ba 102, nici chiar aşa, de la izvorul lui Moise i se trage...



Când ne-am întors, am privit şi eu mai atent magazinele şi aşa am descoperit monede antice cu cercul ros, tocit spre oval, pline de nisip fin, împrăştiate într-o cutie printre biluţe, catarame şi piuneze. Byzantine, five dollars ! Am şters de praf faţa femeii care continua să zâmbească şi după atâtea sute de ani, copilăroasă şi lipsită de griji ca o împărăteasă sau zeiţă ce era. Five dollars ! No, thank you ! Eram decisă. Nu voiam să-mi cumpăr obiecte de care să-mi amintesc uitându-le prin diferite locuri din casă. Ştiu că aş fi putut să mă laud cu o monedă bizantină sau romană sau persană, cu cât mai veche şi mai îndepărtată, cu atât mai interesant, dar uite că nu mă laud. Putea la fel de interesant să fie falsă.



Stăteam în faţa reproducerii unei hărţi din mozaic, în stil romanic, cam din secolul V – VI din câte îmi amintesc. Una dintre cele mai vechi din lume, dacă nu cea mai veche. După ea se ghidau pelerinii. Se opreau la mănăstire, în drum spre vreun loc sfânt, priveau harta şi întrebau: cât mai e până la Ierusalim? Şi cineva, un călugăr poate, răsundea că vreo două nopţi dacă eşti cu calul. Aţipisem la poveştile iordanianului. Cineva râse lângă mine şi-mi spuse să luăm o cafea la următorul popas. Moţăiau mai mulţi. Apoi am intrat, cu bilet, în biserică să vedem celebra hartă orientată est-vest pe paviment. A mai rămas doar un fragment din ea. O mare bucată s-a pierdut din cauza lucrărilor care s-au făcut pentru restaurarea bisericii. E straniu cum de s-au păstrat tocmai Ierusalimul, Iordanul şi Marea Moartă, iar alte oraşe, munţi sau mănăstiri au dispărut. Acestea nu mai sunt în prezent aşa de căutate de pelerini. E posibil ca harta să rămână atâta timp cât vor mai fi pelerini, ca într-o istorisire a lui Borges. Când se va şterge, va fi şi sfârşitul. Vor dispărea şi locurile. Asta nu ne-a mai spus ghidul. Dar e posibil să fie aşa. Vapoarele de pe Marea Moartă, peştii din Iordan, dar mai ales Ierusalimul cu ziduri, cu porţi, cu biserica Sfântului Mormânt şi înscrisuri greceşti ca nişte căi. Să facem drumul invers. Aceasta e prima poveste.



marți, 17 iunie 2008

de la cap la cap

Nu mai am chef să scriu pe blog. După două săptămâni nu mai am nici antrenament, nici motivaţie. Şi care e chestia cu scrisul ăsta ? I-am făcut pe unii dependenţi, pe alţii repondenţi, pe mine m-am pus sub un semn de întrebare ca sub un duş şi m-am curăţat şi m-am răcorit. Am rămas datoare cu poveşti din deşert, ştiu. Le voi scrie poate aici, poate cu altă ocazie. Sper să îmi cumpăr un calculator în viitorul apropiat şi să scriu acasă, pentru a nu mai fura din timpul de la muzeu care este foarte preţios şi băţos. De când am venit, mă gândesc să-mi schimb radical meseria. Nu voi mai face altă facultate, Doamne fereşte ! Am să învăţ din mers, greşind şi luând-o de la capăt. Cel mai bine e să faci o meserie despre care nu ai habar. Am să încerc să fac ceea ce îmi doream în copilărie: arheologie. Dacă nu voi reuşi, sunt sigură că îmi voi găsi ceva care să compenseze. (Mă tem că pentru mine scrisul compensează orice).

Închei cu o formulă pe care o aud aporoape zilnic:

Te pup, baftă, ai grijă ce faci !

luni, 16 iunie 2008

din nou aici

Am ajuns. Mă simt cam bezmetică. Parcă nu mai sunt sigură nici de limba română. Am poveşti de spus, dar o mai amân puţin ca să-mi revin şi să pot intra într-o stare de nostalgie tocmai bună pentru scris. Până una, alta, uitaţi-vă la nişte poze ca să vă clătiţi ochii.