Lăsând deoparte toate frustrările, viaţa pierdută aiurea, decorticatul fasolei, enumeraţiile aberante şi ciubucul, am decis să plec departe. Am căutat ce am căutat, dar nu prea mult, şi am găsit: Israel. Două săptămâni nu veţi mai auzi de mine, nu voi mai auzi de voi. Impresii, expresii şi compresii după 15 iunie.
Vă salut din zbor !
Labirintică după-amiază mi-a fost ieri. Cică hai să căutăm strada Petru Rareş că-i acolo un depozit de carte. Iar când eşti pornit pe cumpărat carte întrebi pe oricine întâlneşti în cale (vânzătoare, taximetrist, trecătoare, turist, pierde-vară, navetist, librăreasă) că aveţi idee unde-i strada cutare? Şi umeri se ridică, şi capete se pleacă, şi nu-uri ţâşnesc. Unii, ca să nu spună că nu ştiu, te trimit pe colo, ba de dincolo, sau ajungi la magazinul cutare şi mai intrebi... Hai s-o luăm pe aici, zic şi merg de-amboulea până la capăt de bulevard, ca-n viaţă. Mă, şi ajungem! Să-ţi vină să crezi? Bine, nu chiar acolo. Era un depozit de pe bulevardul Al. I. Cuza. Şi cei de acolo, au fost drăguţi (asta ne-a spus-o mai târziu încasatoarea de la depozitul concurent) şi ne-au explicat cum să ajungem pe strada Petru Rareş. Nu am mai mers mult. Am ajuns la fix, cu jumătate de oră înainte de închidere. Şi să vezi chestie... zeci de rafturi, ca la supermarchet, garnisite cu volume nou-nouţe. Edituri de care nici nu ştiam, titluri nebănuite amestecate cu nume celebre... vraişte. Un dedal de hârtie. Şi nimeni altcineva în afară de noi. Am răscolit printre cărţi, m-am rătăcit printre corpurile metalice de bibilotecă neorânduită, am ales mult şi bine, mai mult A., mai bine eu. Un sfert de oră după ce trebuia să se închidă, la casă, trebuia să mă hotărăsc între Urbancolia şi Amos Oz. Hai, repede, domşoară, că trebuia să închid demult! Şi ghici ce-a rămas? Iar A. mă întreabă la final, după ce şi-a luat vreo 15 titluri şi mai avea bani numai de o carte: Ana Karenina sau Degete mici ? Degete mici, zic. Şi totalul a sărit de 370 de lei. Cu o reducere de 20%. Mai târziu, în 105, cu Amos Oz în mână, am mai deschis un labirint.
Motiv de bucurie: l-am întâlnit din nou. Am nimerit tramvaiul norocos. După trei luni de aşteptare cu sufletul la gură, după zile întregi de gânduri şi dor, după ce l-am înlocuit cu mulţi alţii care până la urmă au sfârşit prin a mă enerva îngrozitor, în această dimineaţă l-am regăsit. Îmi plac cămaşa lui albastră, papucii de plastic, negri şi pălăria crem. Dar cel mai mult şi cel mai mult îmi place cum cântă la ţambal, cu mâinile boante, fără degete, numai pumni cu care-şi strâmge beţele şi bolboroseşte versuri neruşinate şi amărui în tramvaiul ce duce la gară. Şi fiindcă se duce înspre gară într-un tramvai ruginit, şi pentru versurile acelea obsecene, şi pentru că nu are degete... l-am văzut personaj într-o carte. Zeul morţilor, un Charon ţambalist, tivilichiu şi infirm. Dacă îi dai un leu, treci. Cobori, el merge mai departe. Dacă viaţa e un drum, probabil că există un alt drum şi în moarte.
De ce am plecat eu azi, cu noaptea-n cap, spre muzeu? Pe un peron pe care aştepta un cartier întreg un răspuns la o întrebare asemănătoare, apoi într-un tramvai doldora de probleme şi de zăpuşeală, prinsă între Shogun şi Pentru totdeanua şi încă o zi, mirosind ca Li spunându-i lui, cu ochi scăpărători, că te iubesc, că vom fi împreună pentru totdeanua şi că e bine... Iar sub Podul Grant, printre linii şi vagoane dezafectate, au răsărit sute de maci. În birou se vorbeşte despre abator, despre doctori, despre trădare. Soarele-mi bate direct din faţă, dar e singura chestie care nu ma deranjează. Ce uşurare că uneori mai dai şi peste niciodată...
Sunt prinsă în cabina cu geamuri albăstrii, ermetic închise şi alunec încet peste clădiri, peste pieţe, peste creştetele atâtor trecători şi mi se pare că sunt un înger caraghios, atârnat de o sârmă şi de un scripete, absent de la gândurile, rugăciunile şi păcatele oamenilor. Într-un borcan albastru suspendat între cer şi mare, între bâlci şi mirific, marea, cerul şi oamenii împart aceeaşi linişte.
Nu am mai scris de o bună bucată de blog. Nu am mai avut nici gaz, nici răgaz. Azi, după ce a mai ieşit soarele, s-au încărcat şi bateriile. O săptămână întreagă am alergat după filme: Cuşcuş cu chefal, Podul de flori, Piaza rea şi după regizori (recunoaşteţi personajele?).
Joi, am întâlnit în parcul de la Ateneu un mare pişcotar meloman care, după ce mi-a povestit o oră viaţa lui de ieri şi de azi, mi-a facut cadou toate ziarele şi revistele care se dau gratuit prin oraş, spre informarea norodului, şi m-a invitat să văd gratis, a doua zi, spectacolul de balet al Teatrului Imperial Rus - Ocazie unică în viaţă ! Plus că m-a invăţat cum să intru fără bilet la Ateneu şi la Sala Radio.
Vineri am mai pierdut o ocazie unică numită Romeo şi Julieta, dar am câştigat un film documentar la limita artisticului sau un film artistic la limita documentarului, la Studio, unde, flancată de Viorica Bucur pe dreapta şi de Dan Sociu pe stânga, am văzut Podul de flori. Îmi pare rău că am pierdut pişcotăreala de după, dar eram obosită. M-am ales cu un bujor, era să uit, pe care l-am primit la intrare.
Sâmbătă, am făcut poze cu regele - nu cel din ceară, galopând inert prin Piaţa Revoluţiei, ci chiar cu strănepotul lui, candidat şi el, în câţiva ani, la o statuie.
Duminică am recuperat o săptămână de necitit. Azi, o săptămână de nescris.
